Unii dintre noi am trăit două vieți. Una până în 1989, când am parcurs ultima etapă a unui regim, și anii de după, în care am fost contemporani cu implementarea democrației.
Au trecut deja 34 de ani. Au fost deschise multe drumuri și fiecare se află în diferite stadii de „construcție”.
S-a privatizat industria, așa cum s-a făcut. Au apărut investiții private noi. Rămășițele vechilor întreprinderi încă nu au dispărut. Sunt în evoluție. Multe dintre ele demolate și fără a se pune ceva similar în loc.
Încă bâjbâim în a ne adapta la actualul mers al lumii și a ști clar ce domenii strategice ne sunt importante pentru a ne descurca și singuri în vremuri de criză. Avem resurse naturale de tot felul, dar nu avem încă un drum.
Construim infrastructura. Greu și poticnit. Încă nu am trecut Carpații cu o autostradă. Bâjbâială și aici la ea acasă. Nu un plan coerent și, mai ales, urmărit coerent.
Agricultura și Turismul – două domenii în care potențialul nostru natural este teoretic benefic. Dar nu este destul. Bâjbâim și aici în a ne decide ce vrem și ce facem.
Educația – o „reformă” continuă și totuși neschimbată fundamental. Fantomele trecutului sunt prezente. Iar subiectele publice nu sunt pe reforma curriculei și pe adaptarea învățământului și a efectelor lui asupra nevoilor noastre strategice. Pentru că e clar că de fapt nu avem nicio strategie. Doar bâjbâială și cârpeli.
De aceea nu mă miră că se discută despre câte mandate are un rector sau de ce profesorii au intrarea separată în școli. Mai mult, din bâjbâiala trecerii la democrație cât mai repede, studenții au voce în consilii profesorale. Mai mult, votul lor înclină balanța către cine este decan sau nu. Dar nu pe criterii de percepție generală a studenților, ci pe interes individual al reprezentanților lor. Ce profesor e mai de gașcă, a ieșit cu ei în club, au mai stat la o bârfă prin școală și nu sunt nici foarte exigenți, merită susținuți.
Au intrat de fapt în jocuri de culise politice, care, de bună seamă, le plac și care i-au făcut să se simtă puternici fără efort. Au uitat de ce sunt acolo, iar sistemul democratic le permite asta.
Bine ar fi să facă școală cum trebuie, să poată duce mai departe România prin competență, nu prin jocuri și combinații învățate, culmea, tot în școală.
Și uite așa, din bâjbâială în bâjbâială, nu facem progrese mari. Nici în administrație, nici în legislație, nici în digitalizare, nici în reformarea instituțiilor unui stat democratic, populate însă cu oameni și metehne vechi.
Câteva generații vom trece resemnați până la urmă prin aceste bâjbâieli. Cu speranța că va trece ea cândva perioada de început etern și va intra și țara asta pe un drum de schimbare.
Pregătim oare cum trebuie tinerii pentru acest pas pe care ei, devenind adulții societății, să îl facă?