Pixul de la urechea vânzătoarei de pâine

Acest articol este mai greu de înțeles de către cei născuți după decembrie 1989.

Mai zilele trecute, când am intrat într-unul dintre magazinele mari în care au fost montate plase metalice despărțitoare, m-am conformat prezentând codul QR de pe telefon.

Agentul de pază l-a scanat cu telefonul pe care îl deținea în dotare. Doar așa am putut să acced la bunătățurile din magazine. Pentru că am făcut dovada conformării curente.

Mi-am amintit că prin anii 80 când mă trimiteau părinții să cumpăr pâine aveam la mine o pungă. În pungă se găsea o bucată de hârtie extrem de importantă. În acele vremuri puteai intra în magazin fară să prezinți vreun document la intrare. Problema era la ieșire.

Însă prima condiție era ca mașina de pâine să fi sosit pentru aprovizionarea pe ziua respectivă. Nu știai – uneori venea, alteori nu. Uneori mai devreme, alteori mai târziu.

A doua condiție de îndeplinit, dacă voiai să ieși din magazin cu o pâine (sau cate ti se cuveneau),era să scoți hârtia prețioasă cu pătrețele și s-o prezinți vânzătoarei. Ea lua hârtia, și o bifa meticulos de fiecare dată cu pixul din dotare, mereu ținut deasupra urechii.

Era o formă maximă de umilință dacă este să privim retrospectiv. Multora li s-a părut normal ce se intampla în acele vremuri. Asta este! spuneau oamenii…

Astăzi s-a schimbat pixul vânzătoarei cu telefonul agentului de pază. Și justificările pentru ce se întâmplă sunt diferite. Mai sofisticate acum. Cam cum e diferența dintre tehnologia din telefonul agentului și pixul vânzătoarei.

Însă orice s-ar spune despre atunci și acum… ceva a rămas la fel. Sentimentul umilinței.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *