Servește PSD, respinge Iohannis. Și invers. Mingea în teren, pe linie sau afară, nu are importanță. Coboară din scaun arbitrul CCR și verifică urma. Arată cu degetul când în interior, când afară.
Tenisul a devenit un sport foarte urmărit în România odată ce Simona Halep și celelalte jucătoare din generația ei au început să aibă rezultate notabile. Ne plac victoriile, trăim meciurile la intensitate maximă și suntem încântați să privim steagul României și să ascultăm imnul care îl însoțește pe diferite podiumuri din toate colțurile lumii.
Tenisul ne oferă o alegere simplă și clară: Simona este eroina, în timp ce oponenta ei este personajul negativ. Noi ținem cu Simona, noi suntem Simona, iar oricine sau orice stă în calea victoriei ei este dușmanul nostru. Cu noi sau împotriva noastră. Simplu, clar, zero nuanțe.
România privită de undeva de sus arată ca un teren de tenis. România contra România. Iar în timp ce spectatorii își aleg preferatul și privesc cum mingea se mută dintr-un teren în celălalt, în afara terenului se petrec tot felul de lucruri pe care publicul nu le vede și nici nu le bănuiește.
Diferența majoră dintre tenis și politică este că în sport regulile sunt mereu aceleași, doar performanța sportivilor diferă de la un meci la altul. În politică regulile și rolurile sunt într-o continuă schimbare.
În tenis avem jucători și copii de mingi, antrenori și pregătitori, arbitri, organizatori și sponsori șamd. În politică avem partide politice și șefii lor, președintele țării și primul ministru, procurori și judecători, serviciile, CSM si Curtea Constituțională.
Uneori șefii partidelor sunt jucătorii, alteori copiii de mingi. Uneori partidele își mai dau jos șefii, însă de cele mai multe ori îi urmează fidel, indiferent că sunt de acord sau nu, că este bine sau rău. Când totuși nu sunt de acord cu șefii, nu se manifestă public, să nu facă rău partidului, să nu puncteze adversarul pe serva lor, mai ales că mereu vin niște alegeri care trebuie câștigate de „ai noștri”.
Dacă tot se votează doar la nivel de partid, am putea face o economie la buget prin închirierea unui simplu apartament în care fiecare partid are un singur reprezentant care dă votul grupului, ținând în mână un carton cu numărul la zi al fidelilor (căci mai sunt dezertori care vor da de lucru actualizării totalurilor).
Președintele este dezamăgit de prim ministru, șeful guvernului este dezamăgit de șeful statului. Publicul larg își alege o tabără și se uită cum mingea se mută dintr-o parte a terenului în cealaltă. În funcție de tabăra aleasă, deciziile arbitrului sunt în același timp bune („a judecat corect”) și rele („ne-a furat”), în funcție de cine câștigă punctul și cu cine ține fiecare.
Meciul se joacă în fiecare zi. Opoziția servește. Puterea respinge. Puterea servește. Opoziția respinge. Mai schimbă partea terenului, echipamentul sau chiar susținătorii, însă meciul continuă între cele două părți ale terenului.
Până aici nimic rău, căci până la urmă jocul democratic presupune tocmai existența acestei dinamici permanente dintre opoziție și putere, nu-i așa?
Cum în România avem președinți autodeclarați jucători, în terenul politic atunci când servește puterea, președintele respinge. Când președintele trece mingea peste fileu, puterea respinge. Veți spune că e firesc, vorba scenetei cu Toma Caragiu: „așa-i în tenis”. Totuși atunci când la fiecare schimb de pase se cere arbitraj, lucrurile devin ciudate, parcă nu mai este tenis, nici sport și cu atât mai puțin un joc.
Titular pe rolul de arbitru este de ceva vreme Curtea Constituțională. Ritmul și frumusețea meciului sunt bruiate de intervenția excesiv de frecventă a arbitrului. Pare că am fi adăugat în tenis al treilea jucător pe teren.
Spectatorii nu se mai uită la jocul jucătorilor, ci toată lumea se concentrează pe decizia arbitrului asupra urmei lăsate de minge. Desigur, pe un teren de zgură, după atâtea puncte jucate, există și urme mai vechi. Totuși arbitrul poate decide oricum dorește pentru noua urmă – fie că este în afară sau înăuntru.
Nu ne place să pierdem și nu ne place să piardă ai noștri. Însă adevărul este că noi toți pierdem în fiecare zi pentru că ne-am împărțit în două tabere care joacă fiecare punct împotriva celeilalte părți, uitând că toți cei de pe acest teren suntem români.
Logica sportului individual în politica sau în guvernarea statului este păguboasă pentru noi toți, oamenii care trăim în această țară.
Oricât ne place tenisul, oricât le vom susține pe sportivele noastre care fac performanță la nivel mondial, când vine vorba de administrarea țării noastre – haideți să ne alegem un sport de echipă, fără fileu și în care regulile și rolurile din teren sunt clar definite și în care să ne dorim cu toții să câștige România.
https://republica.ro/romania-de-astazi-un-meci-de-tenis-din-care-pierdem-toti?fbclid=IwAR1K-gCqhoTvIXyiKaUxyjDjHQ0fFolpI5St-IgIV8v9ByqJvFlicd-VR14