Un pom lovit de secetă încearcă să supraviețuiască din rezervele pe care le are. În imaginea care ne interesează aici, în loc ca apa să urce din sol și să hrănească fructele, pare că drumul se inversează: pomul își consumă propriul rod pentru a rămâne în picioare. Fructele se zbârcesc, unele cad înainte să se coacă, iar sămânța recoltei viitoare este pusă în pericol. Arborele rezistă încă un anotimp. Dar cu ce pr
Economia României din 2026 seamănă tot mai mult cu acest arbore. Creșterea s-a oprit, iar în unele perioade activitatea economică s-a contractat. Pe fondul încetinirii producției și al presiunii asupra consumului, statul încearcă să-și corecteze dezechilibrele folosind tot mai intens resursele generate de oamenii și firmele care ar trebui să susțină creșterea următoare. Arborele nu primește suficientă apă proaspătă și începe, metaforic, să o scoată din propriile fructe. Asta numesc eu economia autoabsorbantă.
În această comparație, arborele este întreaga economie românească. Rădăcinile sunt producția, investițiile, exporturile, competențele și infrastructura, frunzele sunt activitățile prin care se creează valoare, fructele sunt veniturile gospodăriilor, economiile lor și profiturile firmelor. Statul nu este întregul copac, ci o parte esențială a organismului: poate îngriji rădăcinile și poate face solul mai fertil, dar poate și consuma prea mult din rodul prezent.
O economie devine autoabsorbantă când, pentru a acoperi nevoile și dezechilibrele de astăzi, își consumă o parte din resursele necesare zilei de mâine. Nu este o condamnare a oricărei taxe și nici a corectării deficitului. Este descrierea unui risc: dacă pomul se hrănește prea mult timp din fructe, acestea nu mai ajung să hrănească semințele și creșterea viitoare.
Solul secat: cum am ajuns aici
Solul nu s-a uscat peste noapte. Ani la rând, economia a fost susținută și prin deficite publice foarte mari: un fel de udare pe datorie, utilă pentru a menține consumul, dar incapabilă să înlocuiască la nesfârșit rădăcinile sănătoase. Când nota de plată a ajuns la scadență, corecția bugetară s-a suprapus peste încetinirea activității economice. PIB-ul a înregistrat perioade de stagnare și contracție, iar presiunea s-a transmis către gospodării și întreprinderi.
Aici începe asemănarea care mă preocupă. Într-o economie care crește, povara ajustării poate fi distribuită pe o bază tot mai largă. Într-o economie care se contractă, aceeași povară apasă pe un rod mai mic. Dacă răspunsul se concentrează pe majorarea taxelor și a costurilor suportate de cei care produc și consumă, arborele își poate slăbi exact fructele din care speră să se refacă.
Să fim corecți: irigarea permanentă prin împrumuturi nu putea continua. Reducerea deficitului era necesară. Întrebarea nu este dacă trebuia oprită risipa de apă, ci dacă metoda aleasă păstrează destulă viață în fructe, frunze și rădăcini pentru următorul sezon.
Cum se consumă fructele
Mai întâi se zbârcesc fructele gospodăriilor. Când prețurile și taxele indirecte cresc mai repede decât veniturile, scade puterea de cumpărare. Oamenii cumpără mai puțin, apoi economisesc mai puțin, iar uneori folosesc din ceea ce puseseră deoparte. Pomul pare încă hrănit, dar rodul său pierde din consistență. Desigur, o parte din taxele colectate se poate întoarce în economie prin servicii și investiții publice, întrebarea este cât de eficient se întoarce.
Apoi rămân mici fructele firmelor. La cererea mai slabă se adaugă costurile mai mari și incertitudinea fiscală. Profitul disponibil pentru modernizare, extindere sau salarii viitoare se reduce, investițiile sunt amânate, iar unele afaceri se restrâng. Nu orice asemenea evoluție este provocată de taxe, dar cumularea lor cu o piață în contracție poate amplifica efectul. Pomul își păstrează trunchiul pentru moment, cu prețul unui rod mai sărac.
În cele din urmă, riscă să fie consumată sămânța. Ceea ce nu se mai investește astăzi în utilaje, tehnologie, oameni și capacitate de producție lipsește din recolta de mâine. Iar dacă regulile se schimbă des, firmele nu doar amână decizii: își pierd încrederea că merită să planteze aici. Acesta este costul cel mai greu de văzut în statisticile unui singur trimestru.
Acesta este mecanismul autoabsorbției: economia nu se prăbușește dintr-odată, ci își poate păstra aparența de funcționare consumând din propriul potențial. Apa care ține astăzi trunchiul în viață este luată, metaforic, din fructele și semințele de care ar avea nevoie mâine.
Carburanții: un exemplu la pompă
Carburanții arată bine cum se transmite o presiune fiscală și de cost în restul economiei. În prețul lor intră acciza, iar TVA se calculează asupra bazei care include și acciza. De aceea, expresia „taxă la taxă” descrie corect această particularitate a prețului final.
La o cotă TVA de 21%, dacă prețul final al unui litru urcă de la 7,78 la 9,11 lei, componenta TVA crește, aritmetic, de la aproximativ 1,35 la 1,58 lei pe litru. Aceasta nu înseamnă automat încasări totale mai mari: acestea depind și de volumul vândut. Nici nu înseamnă că statul încasează integral aceeași TVA de mai multe ori pe lanțul de producție, deoarece firmele plătitoare de TVA deduc, în principiu, taxa aferentă achizițiilor.
Efectul economic rămâne însă important. Motorina este cost pentru transport, agricultură, logistică și distribuție. Scumpirea sa poate trece, în grade diferite, în prețurile bunurilor și serviciilor, apăsând atât asupra bugetelor familiale, cât și asupra competitivității firmelor. Tocmai de aceea, în 2026 au fost introduse mecanisme temporare de reducere a accizei la motorină, inclusiv un mecanism gradual de diminuare de până la 25%.
La pompă se vede, în cifre ușor de înțeles, cum se subțiază un fruct: cheltuiala indispensabilă ocupă o parte mai mare din buget, iar pentru economisire, alte cumpărături sau investiții rămâne mai puțin. Carburantul nu este singura cauză a contracției, este unul dintre canalele prin care seceta se simte în întregul arbore.
Cercul vicios nu este inevitabil
După fructe, pericolul ajunge la frunze și la rădăcini. Dacă gospodăriile consumă mai puțin, firmele vând mai greu, dacă investițiile se amână, capacitatea viitoare de producție slăbește. Activitatea mai redusă poate încetini și creșterea bazei de impozitare. Dacă statul răspunde fiecărei scăderi de venit doar prin noi presiuni asupra aceleiași baze, încearcă să scoată și mai multă apă dintr-un fruct deja zbârcit. Așa se poate forma cercul autoabsorbției.
Acest cerc este un risc, nu un destin inevitabil. Consolidarea fiscală bine construită poate reda încrederea și poate reduce costul finanțării. Dar nu este suficient ca trunchiul să stea drept în bilanțul unui an: trebuie urmărit dacă frunzele mai produc, dacă rădăcinile cresc și dacă fructele au șansa să se coacă.
Statul poate fi și grădinar, nu doar consumator de apă. O infrastructură care scurtează drumurile, o școală care dezvoltă competențe, o rețea energetică stabilă ori o administrație care nu blochează inițiativa pot face pomul mai roditor. Nu orice cheltuială publică este o ramură uscată. Problema apare când resursele absorbite nu sunt transformate, într-o măsură suficientă, în servicii utile și în capacitate de creștere.
Apă nouă, nu doar apă mutată
Dacă un pom își consumă fructele pentru a trece de secetă, grădinarul nu îl salvează cerându-i și mai mult rod. Îl ajută să piardă mai puțină apă, să își păstreze părțile sănătoase și să ajungă din nou la resurse care nu provin din propriile fructe. Pentru economia României, un grădinar bun ar face patru lucruri.
1. Taie ramurile uscate. Când apa este puțină, nu orice ramură poate fi întreținută la nesfârșit. Pentru stat, asta înseamnă eliminarea structurilor administrative suprapuse, a programelor fără rezultate măsurabile, regandire administratii locale și reducere a pierderilor cronice nejustificate. Dar grădinarul priceput nu taie ramurile sănătoase: educația, sănătatea și investițiile publice utile pot susține chiar rodul viitor. Criteriul nu este simpla reducere a cheltuielilor, ci folosirea lor eficientă.
2. Acoperă solul. Nu aduce apă nouă, dar împiedică pierderea celei existente. În economie, echivalentul este colectarea mai corectă a taxelor deja datorate: combaterea evaziunii, digitalizarea ANAF și reducerea decalajului de TVA. O colectare mai bună nu creează automat producție nouă, dar poate împărți povara mai echitabil și reduce presiunea pentru noi majorări de taxe. Apa păstrată trebuie însă folosită cu grijă, nu risipită din nou.
3. Irigă la rădăcină. Apa turnată pe frunze poate dispărea repede, cea care ajunge la rădăcini susține creșterea. Fondurile europene și investițiile publice bine alese trebuie orientate către infrastructură, energie, mobilitate și capacitate de producție. Nu orice cheltuială etichetată drept investiție este automat fertilă: contează utilitatea proiectului și beneficiile sale economice și sociale pe termen lung.
4. Lasă rădăcinile să coboare. Nici cel mai bun grădinar nu poate trage de rădăcini ca să le facă mai lungi. Poate însă pregăti solul: reguli fiscale previzibile, autorizări mai simple, justiție eficientă, competențe și acces la capital. Producția internă, exporturile și investițiile private se dezvoltă atunci când mediul le permite să prindă rădăcini adânci. Aceasta este apa pe care economia învață să o găsească singură.
Încheiere
O vreme, un pom poate părea viu chiar dacă fructele lui se zbârcesc. La fel, o economie poate arăta contabil mai ordonată: deficitul se reduce, încasările nominale pot crește, iar instituțiile funcționează. Dar dacă această stabilitate este obținută prin slăbirea consumului, a economisirii și a investițiilor, arborele supraviețuiește prezentului în detrimentul recoltei viitoare.
România trebuie să-și reducă dezechilibrele bugetare. Dar nu ar trebui să confunde salvarea trunchiului cu salvarea arborelui. Fără fructe sănătoase, fără frunze care produc și fără rădăcini care găsesc apă nouă, contracția riscă să se autoalimenteze. Nu salvăm un pom stoarcându-i fructele la nesfârșit. Îl salvăm astfel încât să poată rodi din nou.
Întrebarea pentru 2027 nu este doar câtă apă mai putem lua din fructe, ci cât de repede putem reface rădăcinile și solul care le vor hrăni.