Viața ca o comparație

În profesia mea de evaluator, una dintre metodele de evaluare se numește comparația de piață prin care bunul de evaluat, de exemplu o mașina rulată, este evaluată căutând tranzacții similare (cu alte mașini de același tip), deja tranzacționate și pe care le numim simplu „comparabile”.

Ce înseamnă comparabilă? Este ceva ce cu adevărat seamănă cu obiectul de evaluat. Și da, foarte mulți greșesc în alegerea acestor comparabile.

Dar de ce sunt comparabilele atât de prețioase în viețile noastre?

În modul nostru de educație, căutăm comparabile de mici copii. Părinții noștri ni le arată atât în ce ne privește cât și în ce îi privește. Așa creștem. De generații întregi.

Dacă analizăm atent, noi trăim pentru a ne compara, nu ne comparăm pentru a trăi. Din acest motiv nivelul maxim cu care ne mulțumim îl considerăm puțin peste comparabila aleasă și departe de cea mai bună versiune a noastră.

Este comportamentul cel mai simplu, dar deloc ceea ce trebuie. Denotă că nu avem un obiectiv, un ideal de atins, ci că programul adânc inserat în ADN-ul nostru are un obiectiv mărunt de fiecare dată.

Educația care începe din familie ne înconjoară de acțiunea bazată pe comparare. Mereu urmărim acel „ceva” ce au, sau au făcut alții (neamuri, vecini, prieteni). Ce casă au, ce mașină, ce haine, cât pământ, ce recoltă, ce studii, ce funcție, ce relații, cât noroc, ce …orice. Chiar este interesant de studiat cum își aleg oamenii comparabilele…

Toate acestea sunt însemne de status care ne poziționează mai sus sau mai jos în ierarhia societății. Instinctul ne spune că bunăstarea noastră va fi protejată cu cât reușim să ne calificăm cu un punctaj mai mare. Însă este un calificativ exterior nouă. Poate ne oferă o securitate oarecare de moment, însă nu rezolvă cu nimic nevoile noastre interioare. Mai mult, teama de a pierde locul câștigat devine consumatorul principal din viețile noastre.

Metricile de comparație sunt mereu privite de jos în sus. Dispare orice orizont superior când ținta devine clară și exigibilă. Irosim resurse enorme de timp și viață, doar să întrecem comparabila. Nimic nu este constructiv în această operațiune. Doar dorința de învingător care a sărit peste o ștachetă pe care si-a așezat-o unde a vrut.

Dacă am văzut acasă ca și copii o vom face instinctiv ca și părinți. Copiii educați în acest fel, vor face la rândul lor cu copiii lor. Iar școala, pune și ea umărul la această abordare. Stai jos, 4! Cine știe să spună mai departe poezia?

Ați trăit aceste momente? Ce era în sufletul celui care lua și 4, în plus era și umilit de comparabila mai bine pregatită. Credeți că se năștea vreun sentiment de respect și o creștere de motivare ca mâine să fim mai buni? Mai degrabă nu. Ci un sentiment de revoltă și de răzbunare. Apoi tortura comparabilei continuă toată viața… Ai văzut că Ionescu a intrat cu nota 10? A intrat în prima clasă, a „luat” la Drept la București nu la Sibiu. Popescu nu a luat! Ai văzut dacă nu a făcut asta și a făcut asta…

De aici și lipsa cronică de bucurie sinceră pentru realizările altora. Ea nu există decât declarativă. În interior nu are cum să fie pentru că un rezultat bun al comparabilei este considerat un eșec al nostru. Și o nouă luptă să îl depășim.

Dacă nu ieșim din acest cerc vicios vom rămâne niște triști în continuare, cu etern actualizata baladă a Meșterului Manole care își caută și el comparabila să o zidească pentru ca ceea ce a construit să stea în picioare.

Din același motiv al vieții prin comparație, suntem împărțiți ca nație în două sau mai multe tabere cu idealuri ireconciliabile în aparență. Asta pentru că, peste toată această atitudine, se așterne un leadership din ce în ce mai puțin competent. Odată ce personalitatea conducerii este ștearsă și oamenii nu își regăsesc un ideal firesc comun, le rămâne timp de manifestare personală de nivel jos ca vibrație. Pe scurt, comportamente de tip „care pe care”.

Un leadership puternic ar canaliza elementele comune din orice tabără se află și ar determina o traiectorie socială în care oamenii să găsească un ideal comun și pentru care luptă împreună. Iar acel obiectiv important ar beneficia de puterea fenomenală a lui „mai puternici împreună”.

Iar acest obiectiv nu poate fi vecinul de sus sau cumătra de la oraș. Ci doar cea mai bună versiune a fiecăruia dintre noi. Pentru acest ideal dispar comparabilele false, pentru că in realitate, nimeni nu mai este ca și tine, deci nu ai cu cine te compara.

Rămâne doar comparația cu tine însuți, singura comparație care este la fel de importantă pentru tine cât și pentru cei din jur. Evident, este și cea mai grea de îndeplinit. Pentru că nu înseamnă doar să depășești capacitatea altora. Trebuie să depășești vârful atins de toate versiunile tale anterioare. Adică evoluție autentică. Cel mai mare salt calititativ pe care ți-l poți asuma. De fiecare dată.

Când vom învăța că întrecerea versiunii noastre anterioare este un prilej de bucurie și că tendința spre cea mai bună versiune a noastră este singura comparabilă ideală, vom rupe lanțul comparării superficiale și vom începe să creștem generații care ne vor scoate din referința circulară sau marasmul în care ne aflăm.

Și atunci ne vom compara să evoluăm, deci să trăim cu adevărat, nu vom trăi doar să ne comparăm.

Poate unii dintre dumneavoastră spuneți ca nu vi se aplică cele de mai sus. Este foarte bine. E o dovadă că se poate schimba ceva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.