Ne-am obișnuit mult prea tare, cred eu, că răul cel mai mic este soluția. În aproape orice.
Dacă nu poți ajuta, măcar să nu încurci – spune o vorbă din popor. Referitor la bani și avere, un șofer de taxi, simplu dar hâtru, mi-a spus: Știți ce cred eu referitor la bani, domnule? Decât să le port grija, mai bine le duc dorul.”
Cumva am reîntâlnit aceeași atitudine în ultimii 30 de ani la fiecare tur de alegeri parlamentare sau locale: am ales răul cel mai mic, atât s-a putut, doar asta am avut de ales. Însă de ce doar atât?
De unde oare provine această convingere: din educație? din prudență? din modestie? din frică? din felul nostru de a fi? este o scuză? un pretext? o protecție? un mod de a-i păcali pe alții? de a ne păcăli pe noi?
Cred că nu există un răspuns singular. Dar tendința noastră pare să fie mereu evitarea riscului. Și asta de mulți, mulți ani. Dacă ne iese – e meritul nostru. Dacă nu ne iese – nu e vina noastră.
Acest rău cel mai mic este parte din povestile cu capra vecinului, cu Ana lui Manole, Miorița sau alte teze de căpătâi ale poporului român.
Am urmărit disputa din jurul majorării pensiilor. Unii au legiferat că se pot majora, deci au ales răul cel mai mic (electoral). Alții, executivul, au anunțat că nu sunt bani, alegând și ei răul cel mai mic (bugetar).
Fiecare spune că urmărește câștigul cel mai mare. Însă realitatea este diferită. Răul cel mai mic = Riscul cel mai mic. Riscul mic = Câștigul mic (regulă simplă economică).
Rezultatul nu se potrivește cu câștigul cel mare pe care îl așteptăm de 30 de ani noi toți. Și ne mirăm că nu ne merge mai bine. Motivul este simplu. Am încurcat regulile între ele.
Vrem câștigul cel mai mare? Trebuie renunțat la răul cel mai mic ca filozofie de viață.
Să începem deci o nouă paradigmă: urmărim binele cel mai mare. Acest lucru înseamnă că binele fiecăruia va rezulta din binele tuturor. Diferit de sistemul de până acum – răul cel mai mic, asigura doar binele unora în detrimentul tuturor celorlalți.
Dar ce înseamnă urmărirea binelui cel mai mare? Reiau exemplul pensiilor. Dincolo de bătălia politică pe cine și cum capitalizează această „victorie”, rămâne necesitatea de fond, care este reală – în esență, ajutarea oamenilor în vârstă care trăiesc greu din pensii mici, să aibă un trai decent.
Răul cel mic este materializat în vocile care spun, pe buna dreptate, că bugetul nu poate suporta o creștere – deci o mărire a deficitului, împrumuturi și dezastru pe viitor.
Însă această atitudine se bazează pe credința că veniturile la buget nu vor crește și că nu pot crește. De ce nu am muta dezbaterea pe găsirea soluțiilor de finanțare prin creșterea bugetului? Până la urmă, cheia acolo se găsește pentru toate – infrastructură, sănătate, educație și lista continuă.
Veți întreba: și de unde creștere a veniturilor în an de pandemie? Din îmbunătățirea colectării, reducerea evaziunii, stoparea cheltuielilor din buget neacoperite de performanță în economie și, nu în ultimul rând, prin stimularea investițiilor și întărirea mediului de afaceri.
Sună prea teoretic? Este la fel de teoretic ca previziunea că va fi rău. Rezultatul va fi în acord cu ipoteza de la care plecăm.
Este adevărat, cheltuielile crescute înseamnă o plată începând de azi, iar venituri crescute înseamnă încasări potențiale de mâine. Asta nu justifică să alegem numai răul cel mai mic, adică să stopăm din fașă orice inițiativă pentru că e prea dificil de pus în practică binele cel mare în mod responsabil, fiind mai simplu să decizi că nu se poate. Căci dacă nu se poate, atunci nici nu încerci, nici nu greșești, dar nici nu reușești.
Eu cred că oamenii pot înțelege că nivelul de creștere trebuie adaptat la resursele bugetare atâta vreme cât ei știu că obiectivul este ca aceste resurse să crească. Luați doar atât că mai mult nu avem – este acceptarea impasibilă a faptului că nu există viitor, nu există șansă la mai bine, nu avem încredere că putem crea o economie mai bună și o valorificare mai bună a taxelor și impozitele colectate.
Speranța contribuie major la sănătatea noastră, la avântul de a ne croi un mâine mai bun, de a munci pentru o promovare, de a risca totul pentru o afacere. Dar cum să avem noi curajul de a ne zbate pentru un viitor mai bun dacă cei care gestionează țara au decis deja că doar atât se poate, doar cât avem azi.
A nu se înțelege că susțin un deficit care să bage în faliment o țară întreagă. Nicidecum. Susțin însă că trebuie să plecăm de la o nouă ipoteză: nu dacă putem avea un viitor mai bun, ci cum ne asigurăm că, începând de azi, ne construim un viitor mai bun – cel mai bun posibil pentru noi toți.
Vă propun să ne schimbăm modul de gândire. Să uităm de răul cel mai mic și să căutăm binele cel mai mare. Să încetăm să ne limităm viitorul la ceea ce avem astăzi. Să avem curajul de a ne pune obiective pe măsura nevoilor și dorințelor noastre, apoi să muncim zi de zi pentru a le îndeplini în mod responsabil și sustenabil.
Nu se întâmplă de azi pe mâine. De unde nu ai azi, nu poți da în plus azi. Însă să ne fie clar tuturor că obiectivul pentru mâine este să putem da în plus, deci să facem ce-i de făcut pentru a avea în plus de dat. Doar așa vom putea sparge cercul vicios în care ne învârtim de mulți zeci de ani.
Așa că oricine vrea sa conducă performant România să urmărească binele cel mai mare în fiecare zi și pentru noi toți.