Oare băncile într-adevăr știu ce vor?

Nu de multa vreme incoace in cazul insolventelor s-a descoperit o noua moda. Este vorba despre accentul pus pe un anumit tip de garantii si exploatarea acestora, in vederea obtinerii unei pozitii cat mai avantajoase in cadrul distributiei a ceea ce a ramas din averea debitoarei insolvente.

In concret se intampla astfel:

Banca X a pus anterior la dispozitia debitoarei aflate in prezent in insolventa o facilitate de credit de, sa zicem, 100 milioane lei avand urmatoarele garantii:

  1. Ipoteca mobiliara asupra tuturor sumelor prezente sau viitoare din conturile curente/de depozit ale debitoarei.
  2. Ipoteca mobiliara drept real accesoriu ce a fost constituit asupra creantelor derivate din contractul comercial incheiat de debitorul aflat in insolventa cu unul dintre clientii sai. Conform contractului, ipoteca mobiliara va acoperi in orice moment in proportie de 140% suma facilitatii.

Ulterior intrarii in insolventa, si pe parcursul realizarii raportului de evaluare prevazut in Codul Insolventei privind bunurile care fac parte din patrimoniul debitoarei (incluzand bunurile constituite ca garantii) bancile, mai corect, unele banci, au cerut evaluatorilor sa estimeze si valoarea acestei garantii bazandu-se pe „veniturile” din contractele aflate in derulare, adica pe veniturile viitoare.

Nu analizez sustinerile juridice pe care nu am competenta sa le contest si nici argumentele de bun simt ale bancilor, cum ca ar trebui sa existe o garantie de vreun fel, sau o protectie pe care sa o capete in aceste situatii.

Ce vreau sa spun este, ca modul in care se incearca acest lucru nu este cel potrivit, atata vreme cat se asteapta ca un raport de evaluare sa rezolve problema, mutandu-se astfel, o chestiune neclarificata nici intre practicienii in insolventa si nici in legislatia specifica, in curtea evaluatorilor autorizati.

Cu alte cuvinte, se asteapta ca din rezultatul muncii evaluatorilor sa rezulte valori esentiale pentru structura activelor garantate ale debitoarei si de aici efectele importante asupra structurii tabloului creantelor.

Opinia mea este, ca in acest moment, legatura dintre prevederile codului insolventei in materia evaluarii garantiilor debitorilor aflati in insolventa si prevederile standardelor de evaluare, nu este una completa existand o zona neacoperita de prevederi. Toate sustinerile interpretative conduc in acest mod fortat la asocierea dintre evaluarea pe baza veniturilor viitoare, la evaluarea veniturilor viitoare.

Am auzit si comparatii intre cladiri (copacul) care genereaza chirii (fructul), cladiri care pot fi evaluate pe aceasta baza a fructelor, si contractele ca cel de mai sus care genereaza venituri viitoare. Confuzia este ca in primul caz intotdeauna se evalueaza „copacul” bazat pe ce fructe produce iar in al doilea caz se cere evaluarea „fructelor”. Iar valoarea copacului nu e egala cu valoarea fructelor. Acestea din urma pot fi utilizate insa in cadrul rationamentului de evaluare.

Nu doresc sa insist acum pe argumentele strict profesionale care confirma ca evaluarea in situatia expusa mai sus, nu poate fi realizata doar cu instrumentele avute astazi la dispozitie ca reglementari, si sa rezulte niste valori sustenabile, si pe care toate partile implicate in procedura insolventei sa se poata baza.

Fac urmatorul exercitiu. Presupun prin absurd, ca toate lucrurile sunt clare procedural si ca aceste contracte se evalueaza pe baza „veniturilor” viitoare. Ce se intampla?

 

Daca analizam premizele avem urmatoarele:

 

  1. La data constituirii garantiei nu s-a realizat o evaluare deci nu se stie care era valoarea acesteia. De ce nu s-a realizat? Pentru ca in cazul acestui produs de creditare, normele BNR nu solicita estimarea valorii garantiei, numita de regula de confort, si inregistrata cu valoarea zero in bilantul bancilor.
  2. Nu exista o legatura directa intre creditul acordat si veniturile generate de acele contracte. Prevederea cu acoperirea in proportie de 140% este una generala bazandu-se pe faptul ca toate incasarile se derulau prin banca respectiva.

3.Contractele de ipoteca mobiliara nu prevad clauze referitoare la situatia insolventei debitorului ceea ce determina gasirea unor solutii punctuale, de compromis. Cred insa ca s-a pierdut din vedere imaginea de ansamblu si ce se poate genera dupa un asemenea demers.

 

Deci evaluatorul va realiza o evaluare bazata pe castigurile viitoare. Va parcurge cativa dintre urmatorii pasi:

– va aplica abordarea bazata pe venit, foarte probabil metoda fluxurilor financiare libere (nete) rezultate din derularea contractelor

– va utiliza prin urmare ca principal tip de venit, marja de rentabilitate a contractului respectiv (pentru ca doar surplusul poate conduce la estima valoarea care merita platita pentru un activ, indiferent cum se numeste el)

– va solicita calculul marjei, clientului sau, pentru ca avand in vedere diversitatea contractelor care fac obiectul acestor garantii nu exista informatii de piata referitoare la marjele pe fiecare contract. Pe de alta parte, fiecare entitate isi are marja proprie, care este utilizata si in simularea planului de reorganizare.

– se ridica deci intrebarea concreta cine va estima marjele si cum o va face?

 

Modelul de calcul, care prin urmare, va contine veniturile acelor contracte (necunoscute sau neluate in calcul la data acordarii creditului), marja de rentabilitate, durata contractului si factorul de actualizare, va conduce la o valoare care ar trebui sa reprezinte valoarea garantiei, gandita de banci, sa fie corelata cu soldul ramas al creditului desi la acordarea creditului nu a existat nici o legatura intre aceste notiuni.

 

Va dati seama ca un rezultat relevant in acest moment este doar o „potrivire” si ca se va pune o presiune teribila pe premizele evaluarii. Care cel putin in ce priveste marjele nu sunt verificabile de catre evaluator sau altfel spus vor fi un subiect permanent de obiectiuni.

 

Sa luam urmatoarele ipoteze:

 

Ipoteze
Venituri anuale generate de contract, lei 100.000
Durata contractului, ani 5
Marja de rentabilitate a contractului 4%
Rata de actualizare 10%

 

Calculul valorii in aceste premize este urmatorul:

 

Evaluarea contractului
(lei) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5
Venituri generate de contract 100.000 100.000 100.000 100.000 100.000
Marja de rentabilitate a contractului, % 4% 4% 4% 4% 4%
Profit rezultat din contract 4.000 4.000 4.000 4.000 4.000
Profit rezultat din contract, actualizat la data evaluarii 3.814 3.467 3.152 2.865 2.605
Valoarea contractului 15.903        

 

Iar pentru ca elementele subiective ale modelului sunt marja si rata de actualizare va rog sa urmariti mai jos care pot fi rezultatele daca rata de actualizare variaza cu 1% si marja cu 3%:

 

Valoarea contractului, in functie de marja de rentabilitate
Rata de actualizare Marja de rentabilitate
15.903 -2% 1% 4% 7% 10,00%
10% -7.952 3.976 15.903 27.831 39.758

 

Avem un spectru de la o (imposibila) valoare negativa de – 7.952 lei, care ar putea fi interpretat prin absurd ca bancile „mai aduc bani de acasa”, la o valoare pozitiva de cca 40 mii lei. Si a fost doar o ipoteza de variatie din multiplele care pot exista.

 

Isi dau seama bancile ca pozitia lor de creditori, odata ce s-ar aplica un asemenea mecanism, depinde de niste factori teribil de subiectivi care s-ar putea sa ii avantajeze in unele spete si in altele sa ii dezavantajeze categoric?

 

Este oare aceasta solutia pe termen lung pentru aceste spete? Nu se intra pe un „taram miscator” perpetuu. Eu cred ca trebuie analizat in profunzime si decis ce modificari ar trebui facute atat in cadrul legal si standardele de evaluare cat si in contractele de credit de aceasta factura, pentru a fi stabilita din start care este procedura care va trebui aplicata in cazul procedurii de insolventa.

 

Pana atunci sa se gaseasca solutii punctuale si bancile sa analizeze toate laturile problemei si sa ia deciziile, dupa ce isi raspund, impreuna, la intrebarea:  in acest caz oare bancile stiu cu adevarat ce vor?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *