Perioada prin care trecem are particularitati nemaintalnite de catre noi, vietuitorii ei. “Unii si altii” este la ordinea zilei. Unii traiesc in razboi altii la capatul celalalt al planetei nu au nicio frica, unii au iesit din pandemie, altii inca mai umbla protejati „pana in dinti” de frica virusului, unii vad extrateresti, altii nu, unii au avut parte de cutremur altii au scapat si privesc cu teama la viitor.
Nu in ultimul rand, unii lucreaza la stat si altii la privat. Partea comuna este ca in fiecare dintre cele doua sunt implicati oameni. Cu o diferenta esentiala insa. Unii simt riscurile economice ale perioadei prin care trecem, si altii nu.
Asadar, statul a ajuns oaza de liniste spre care tinde oricine. Remuneratii marite, sigure, cerinte de performanta reduse sau inexistente, lipsa de responsabilitate. Nu demult spuneam ca nu putem astepta performanta de la oamenii care lucreaza in administratie, daca acestia nu sunt platiti corespunzator. Niciun profesionist nu va veni sa lucreze la stat la aceste salarii, se spunea atunci.
Intre timp salariile la stat au crescut de la varful administratiei pana la autoritatile locale din comune. Doar ca ce s-a intamplat ulterior a fost total impotriva firescului asteptat. In loc ca oameni competenti sa vina si sa lucreze la aceste salarii ridicate, muncind cat doi dinaintea lor, astfel incat sa creasca productivitatea muncii, realitatea a fost cinica. Nu numai ca cei care erau angajati au ramas in continuare, dar au mai fost angajati si alti oameni, atrasi de aceste salarii, iar aportul lor in productivitate este inexistent.
In realitate criteriul noilor veniti nu a fost competenta pentru ca este greu de construit un mediu competitiv, cand nu de putine ori, cei incompetenti ocupa, de multi ani, pozitii de conducere.
Putem spune ca e “foarte bine”, uite statul a pus osul la criza economica si a creat locuri de munca. Si a preluat parte din somaj.
Un cadou mai otravit, nici nu se putea.
Statul s-a pus in garda, si-a gasit mecanisme ca salariile sa fie protejate macar partial de inflatie, a accesat noi imprumuturi, si cel mai periculos a continuat sa sustina salarii multe si mari, fara niciun risc. Si sa mai angajeze oameni.
Aceasta atitudine a statului, a impins insa mediul economic direct in gard. In primul rand pentru ca a rarit forta de munca disponibila, apoi pentru ca a incurajat superficialitatea, lipsa de performanta si de responsabilitate, si nu in ultimul rand pentru ca la competitie cu mediul privat in foarte multe domenii, angajatii statului din diverse structuri ale acestuia, castiga mai mult decat salariile pe care antreprenorii din aceeasi zona georgrafica isi pot permite sa le plateasca.
Prin aceasta actiune indirecta, mediul privat este supus presiunilor din toate partile. Scaderi de venituri, cresteri de cheltuieli de exploatare, crestere de cheltuieli cu dobanzile, lupta cu inflatia, si toate acestea generand sentimentul de pericol in mentinerea locurilor de munca si de plata a salariilor. Si in final, de supravietuire a afacerilor.
Aici echilibrul intre stat si privat e rupt. Iar sintagma “noi suntem statul” nu se mai refera la noi toti. Ci doar la unii. Adica la ei. Care nu au nimic de pierdut. Nu simt nicio presiune, nicio recesiune.
Directia este gresita pentru ca nu statul trebuie sa fie in garda si sa trimita privatii in gard. Reformularea mai corecta ar fi: daca privatii nu sunt in garda statut intra in gard.
Si ar fi bine ca statul sa priceapa cat mai repede acest lucru. Sa vada care ii este tangenta cu mediul economic. Si in rost sa creasca taxe haotic fara sa existe o strategie fiscala coerenta, ceea ce transmite evident un sentiment de nesiguranta mediului economic, care trebuie sa se descurce singur, mai bine analizeaza, de exemplu, unde are datorii fata de privati (vezi concedii medicale neplatite sau TVA nerambursat) si sa isi achite urgent datoriile. Altfel, pe langa toate inertiile si ineptiile lui, mai pune un umar serios in a arunca in prapastie companiile care au mai dificil in aceste vremuri accesul la finantare.
Daca are de poprit este prompt. Daca are de executat silit executa. Unde este echitatea? Privatul daca are orice leu datorie trebuie sa il plateasca. Statul isi permite sa nu o faca. Si nu accepta vreo compensare. Pentru ca tu trebuie sa platesti intr-un buzunar al statului iar el sa te plateasca pe tine privat din alt buzunar, care e gol.
Am scris „ar fi bine ca statul sa priceapa” si ma intreb retoric, cine de fapt de la stat ar trebui sa demareze schimbarea? Care om, din care functie? Iar pentru ca atitudinea generala este de neasumarea niciunei decizii, fiecare asteapta sa inceapa un altul. Totul este disipat. Cam fiecare pentru el. Si de aici statul la stat.
Sunt si oameni la stat, care nu stau, si isi fac sau si-ar face treaba cum trebuie. Dar mediul general nu ii incurajeaza in aceasta directie. Sfarsesc de multe ori prin a renunta, sau la a mai face sau prin a cauta sa munceasca in alta parte.
Asa ca solutiile sunt indepartate. Educatie, responsabilitate sociala, reguli, respectarea acestora, pe scurt alte generatii. La cum merge lumea, nu le prea vad venind. Poate ca aici chiar vor fi potriviti robotii.
Pana atunci, optiunea este una singura, cat mai repede toti in garda, pentru a evita sa ajungem toti in gard.