Am crescut în casă cu un dascăl și am înteles ce înseamnă respectul față de profesori, văzându-i și în timpul, și în afara timpului profesoral.
Profesorii acelor ani, 80-90, în micul oraș din Țara Lăpușului erau „unul și unul”, o elită respectabilă și respectată în urbe. Și cu siguranță nu era o excepție.
Era un mare tumult la fiecare sfârșit de an, când examenele de treapta I (sfârșitul clasei a 8-a), treapta a II-a (sfârșitul clasei a 10-a), bacalaureatul și admiterea la facultate, țineau comunitatea conectată la rezultate. Cine a intrat, care nu, de ce și cum s-au petrecut lucrurile.
Performanțele copiilor se răsfrângeau tacit spre meritele profesorilor, iar acest lucru era modalitatea certă de câștigare a respectului de către aceștia. Însemna ceva atunci sa fii profesor. Am resimțit și eu o perioadă acest lucru, când a fi „baiatul profesorului Vasc” era un brand mai puternic decât ce demonstrasem eu.
Profesorii erau profesori. Majoritatea dintre ei. O mândrie să te uiți la ei în tablourile de sfârșit de an.
Încet încet, tabloul s-a mutat într-un album, și apoi în digital, iar locul profesorilor a devenit nedefinit. Pozele s-au dezlipit, au căzut, și focusul s-a mutat pe amintiri cu colegi în fotografii prin parcuri și grădini botanice.
Nu e neaparat rău. Rolul profesorilor și munca lor, trebuie să se vadă în nivelul de educație al fiecărui copil, și prin însumare, în nivelul de educare al intregii societăți. Care apoi să recompenseze dascălii prin respect, încredere, și bineînțeles, salarii demne de aceste rezultate.
Timpul a trecut. A venit democrația, care în școli și clase, a adus foarte repede o mulțime de noi drepturi. Vocea profesorilor s-a mai redus, pentru că a crescut tonalitatea părinților și a elevilor. Profesorii nu au mai fost vioara intâi.
Au dispărut uniformele și au apărut reflexiile pe copii, ale dorinței, și putinței, părinților de a îi îmbrăca după ultima modă.
Atenția elevilor e disturbată de propriile telefoane, pe care profesorii nu le pot izola într-un dulap atâta vreme cât copiii sunt la ore. Unii dintre ei, chiar fac poze testelor și le trimit părinților, care le trimit prin același whatsapp răspunsurile, în timp real.
Puțin câte puțin, dar în timp, grupul majoritar al profesorilor de vocație s-a subrezit. Au apărut noi materii, și mulți suplinitori. Notele cu care s-au promovat examenele pentru a suplini stau mărturie. Abia au fost de trecere.
Noua generație de profesori, care în ansamblul ei, s-a îndepărtat de corpul de elită, a fost plătita permanent cu salarii mici. Care nu au fost majorate niciodată, la nivelul firesc, pentru un reper din comunitate, care este un Profesor.
S-au accentuat și încurajat meditațiile în particular. Pe care le puteau susține profesorii buni. Și căutați. Ceilalți, au rămas doar cu salariile mici.
Performanța scolară e din ce in ce mai difuză. Generație după generație, nivelul de pregătire scade. Iar aceste generații vor fi conducătorii de mâine ai României.
Reforma în manuale și programe didactice, nu a aparut, iar „școala ca o joaca”, cum ar fi fost firesc sa evolueze, s-a transformat in”joaca de-a școala”.
În realitate, sistemul a devenit din ce în ce mai putred, mai ruginit. Și e firesc să se rupă la un moment dat.
Sunt de acord că salariile dascălilor sunt mici. Și că inflația, prețurile la utilități și celelalte costuri ale vieții, pun presiune pe bugetele profesorilor. Și că trebuie gasită o soluție.
Aceasta nu este insă atat de simpla, și nu cred că a crește salariile tuturor, cu același procent, sub presiunea străzii, sau a șantajului cu amânarea unor examene, care disturbă niște generații de copii, poate fi rezolvarea problemei.
Pentru un viitor, și o Românie educată, este momentul, ca odată cu ridicarea „cârpei de pe țambal”, să se facă ordine. În reguli, și în calitatea educației. Este o investiție obligatorie, acum în ultimul ceas.
Este un nonsens să dai cu vopsea peste rugină. Mai întâi se curăță, de regulă cu ceva abraziv partea nesănătoasă, apoi se elimină ce nu funcționează, și se inlocuiește. Concomitent se corectează și cauza care a condus în timp la degradare.
Altfel, este „lucru de mântuială” și știți vorba aceea: suntem prea săraci să ne mai permitem lucruri ieftine.