Viața noastră unde e? Viața noastră ce-ați făcut cu ea?

Vă amintiți aceste versuri ale poetului Adrian Păunescu? Au devenit extrem de actuale.

Se apropie anul, de când întreaga planetă a intrat în case. Neimaginatul s-a întâmplat. Am ieșit din case în acea perioadă,  doar cu adeverințe, s-a inventat telemunca, domenii întregi de activitate economică s-au oprit, altele au înflorit, televiziunile și social media, ne-au informat zilnic cu ce era mai rău. S-au inventat noi statistici, cu număr de morți, și dacă vă amintiți existau siteuri care dădeau cifre în fiecare secundă cu numărul de infectări de pe orice parte a globului.

Și foarte repede,  a apărut un nou cuvânt în vocabularul nostru. Comorbiditatea. Brusc, alte afecțiuni de care sufeream, au devenit comune cu moartea. Apropo de acest termen, în Statele Unite s-a ales varianta “fragilități”, pe care oricum am lua-o, sună mai bine decât comorbiditățile noastre.

Desigur, pare un element de formă, numai că și acesta a contribuit la crearea și alimentarea fricii.

De fapt care a fost motivul, pentru care autoritățile de pe întreg globul au luat aceste decizii și cetățenii le-am acceptat stând în carantine?

Motivul a fost frica de moarte, a noastră și a apropiaților noștri.

Altfel spus, am sperat să obținem o cantitate de viață  mai mare. Mai mare decât ce?

Știm careva dintre noi cât avem de trăit? Când ne vine rândul pentru marea trecere? Care este ordinea plecărilor de mâine încolo? Nu știe niciun pământean.

Și totuși, pentru o cantitate de viață pe care nu o poate garanta nimeni, am limitat un aspect esențial, care se numește calitatea vieții. Cât de mare poate fi acest sacrificiu? La câtă calitate de viață să renunțăm pentru a primi câtă cantitate de viață? Iată un schimb, căruia nu ii știm toate datele.

Este evident însă, că viața noastră prin calitatea ei, este ceva cert, pe când viața noastră prin cantitatea ei, este ceva ce nu controlam noi.

Trebuie să existe un echilibru între aceste două elemente, și să nu uităm să trăim. Frica justifică desigur toate masurile impuse si asumate. Iar cantitatea de frică a acționat diferit asupra noastră. Unii au luat mai multă,  alții mai puțină. După posibilități.

Nu este cazul să nu respectăm reguli elementare de prevenție, dar să ne reamintim să trăim.

Vin în curând Sărbătorile Pascale. Timișoara e în carantină. Orașul simbol al revoluției stă închis, după ce a fost “roșu” aproape tot timpul,  și oamenilor li se permite viața doar cu adeverință. Se aude că se va reduce timpul până la care avem voie sa ne deplasăm liberi, de la ora 23 la ora 22. Ce aduce la scara întregii Românii această măsură? Ce înseamnă această oră? Parcă o luăm de la capăt.

Desigur că cifrele ne obligă să luăm măsuri,  spun autoritățile, și am auzit și argumentul că noi oamenii nu am fost disciplinați, și nu am respectat regulile. Frica este mereu prezentă. Dar cantitatea de viață nu ne-o poate garanta nimeni. Cum nici nu ne garantează nimeni, că odată ajunși în spital ne facem bine, sau că toate celelalte boli ale noastre se tratează corespunzător.

Nu exista orizont de timp predictibil până când se întâmplă toate acestea. Dacă renunțăm la calitatea vieții, mai prindem o cantitate de viață suficientă să ne bucurăm?

Vaccinul s-a anunțat ca fiind limanul. Ne-am vaccinat. Peste un milion de români. Fruntași în Europa. La ce ne-a ajutat? Urmează și de sărbătorile care vin,  să stăm disciplinați în case.

Dacă vaccinul e soluția, de ce nu se vaccinează toți cei care doresc? De ce nu este vaccin la fiecare farmacie? De ce e pe cartelă? De ce nu poate cumpăra fiecare cetățean? Sau fiecare comunitate?

Dacă tot s-au inventat deja patru sau cinci variante, adică rețeta se știe, de ce nu se fabrică peste tot. Să ia exemplu de la Coca Cola. Are o rețetă secretă dar se produce în fiecare colțișor al planetei și este la îndemâna oricui.

Suntem parcă într-un joc fără sfârșit. Un serial cu suspans pe viața noastră. Cum a apărut un vaccin, a apărut o noua tulpină. Britanica, din Africa de Sud sau Brazilia. Poveste fără sfârșit.

Și asta pentru că ne e frică de moarte. Vrem cu toții o cantitate de viață cât mai mare. Firesc. Dar cred că nu cu orice preț al calității ei.

Pentru că să nu uităm, există un echilibru între calitatea vieții și cantitatea acesteia. Paradoxal, dar cele două nu ar trebui să se sacrifice una pentru cealaltă, ci din contră, găsirea nivelului optim de calitate a vieții, va asigura și nivelul optim de cantitate, din perspectiva imunității fizice și psihice.

Haideți deci, domnilor și doamnelor, care decideți ce avem voie să facem și ce nu, luați ca prioritate calitatea modului în care trăim.

Poate asa aflam cât mai repede răspunsul la întrebările:  Viața noastră unde e? Viața noastră ce-ați făcut cu ea?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *