Am intrat în al treilea an de pandemie. Parcă nu ne mai sperie atât de tare nici infectările, nici internările și nici mutațiile virusului. Am văzut deja destule și avem deja un istoric care ne face măcar puțin mai curajoși.
Nu ne mai sperie nici valurile. Au mai fost câteva. Vine al cincilea, al șaselea și câte or mai fi. Are oceanul destule. Am pierdut oameni dragi. Poate unii dintre noi am câștigat câteva lecții importante. În orice caz, două idei vreau să evidențiez în ceea ce privește conviețuirea cu valurile. Prima este legată de capacitatea de a naviga și a doua de personalul navigant.
1. Anul în care trebuie să învățăm să navigăm. Suntem la început de an. Ne amenință OMICRON. Probabil că nici anul acesta vârful infectărilor nu va fi direct legat de sărbători (cum nu au fost nici în anul 2021 – deci sesizăm deja un comportament similar al pandemiei).
Am văzut că în alte țări europene numărul de infectări a crescut exponențial pe termen mai scurt ca în valul anterior. Vine deci un val mai mare. Ce facem în acest an? Ne ascundem în case și așteptăm să treacă? Oprim economia și toate sursele de venit aferente domeniilor lovite în plin de pandemie? Ne punem viețile pe pauză încă un an? Avem mai multe instrumente de luptă? Putem alege o altă opțiune?
Țări ca UK au decis să ia valul în piept fără să mai impună restricții. Să se obișnuiască oamenii cu valul. Poate au corăbii mai bune. Alte țări își adoptă strategiile după corăbiile și conducătorii pe care îi au.
La noi cred că e momentul să ne uităm la valurile din 2022. Când cresc, când scad și unde au paliere sus sau jos. Avem deja informații mai multe ca în anii anteriori și oricum toți indicatorii financiari sunt previzionați. Cred că aici chiar avem niște informații concrete. Încep să se adeverească în această primă săptămână din an estimările de evoluție de doar o săptămână în urmă, adică la sfârșitul anului trecut.
Urmărind deci evoluția „valurilor” vom putea naviga normal pe palierele de jos și va trebui să ne adaptăm strategia și corăbiile când valul crește și în perioada în care se menține sus.
Să încercăm o estimare probabilă pentru 2022. După mijlocul lunii februarie vom naviga mai greu până la sfârșit de martie sau început de aprilie. Va urma o perioadă mai liniștită până după 1 mai (perioadă care include și Sărbătorile Pascale). Vom vedea atunci ce amplitudine va avea un nou val până la venirea soarelui când preferatele noastre vor (re)deveni „valurile” pe bune de la mare (și un nou plafon la nivelul de jos).
Urmează toamna cu începutul școlii, deci o creștere a valului mare la care putem avea două reacții: (a) facem ce au făcut deja englezii si alte tari occidentale acum, și luăm valurile în piept lăsând virusul să circule prin populație având un sistem medical mai bine pregătit și o populație majoritar vaccinată sau (b) ne pregătim pentru o nouă ciclicitate a restricțiilor (nivel de vaccinare scăzut, răspândirea virusului, aglomerarea spitalelor, reintroducerea unor restricții, scăderea incidenței în prag de Sărbători, relaxare de Crăciun și de la capăt).
Indiferent de varianta aleasă, în 2022 avem hărți de navigare. Și ceva arme de ripostă (tratamente medicale, o mai bună înțelegere a virusului). Ne pot ajuta și autoritățile cu informații. În plus avem acces la date și predicții existente la nivel global. Avem o șansă ca în anul 2022 momentele de normalitate să fie mai dese.
Cred că atât autoritățile centrale și locale cât și instituțiile private ar putea să aibă în vedere acest lucru. Cred că primii care o vor face sunt privații. Cred că cei care trebuie să fie atenți la drumul privaților sunt autoritățile. Măcar să nu îi încurce.
2. Anul în care devenim buni navigatori. Sau găsim buni navigatori. Sau ambele. Pentru că aici este marea problemă în opinia mea – personalul navigant. În special personalul bugetar (evident – acolo unde s-a putut), dar și personalul din organizații pseudo bugetare sau cel din unele organizațiile private – personal care a fost încurajat să muncească de acasă. Iar lucratul de acasă nu este rău în sine, însă are provocări fundamental diferite și mult mai mari pe tema productivității și performanțelor profesionale.
Desigur, argumentul principal a fost cel sanitar. Însă, pe lângă acesta, a fost și argumentul financiar – economii de costuri (adică de conservare, dacă nu chiar de creștere de profit). Deși ambele au cântărit considerabil, despre al doilea nu prea s-a vorbit.
Așadar multă lume a lucrat de acasă. A fost o afacere win-win mai ales acolo unde oamenii erau utilizați ca executanți. Sau dacă nu erau executanți, au devenit. Oamenilor le place acasă. Sau cred că le place. Salariul e același sau chiar mai mare cu ceva, muncesc când vor și se ostenesc în multe ședinte pe zoom/ teams și scrieri pe whatsapp /messenger. Activitatea principală este de fapt de stat acasă (ocupată de copii, de frigider și de acumulare tacită de frustrări) întreruptă din când în când de niște taskuri urgente sau nu.
Încet încet s-a instalat o noua boală profesională. Bineînțeles că nu se aplică tuturor. Sunt mulți angajați care chiar lucrează de acasă. Sunt mulți angajați care abia așteaptă reîntoarcerea la birou (fie și într-un context mult mai flexibil al „biroului”). Sunt mulți angajați care au înțeles foarte bine că legătura de cauzalitate între competență, productivitate, performanță și veniturile lor este la fel de valabilă ca în orice altă perioadă. Însă nu la ei mă refer acum. Ci mă refer la o pondere importantă a celor care sunt afectați de această nouă boală profesională și nu conștientizează suferința. Și nici nu e așa nouă, doar că acum s-a acutizat.
Cum arată simptomele? Evită cu orice preț întalnirile cu oamenii de la muncă indiferent de impactul asupra organizației, consideră că muncesc mai mult ca înainte (deși orele efectiv muncite sunt mult reduse), se consultă doar cu ei înșiși (deci au dreptate mereu), dacă cineva le cere ceva ce făceau înainte de pandemie se consideră nedreptățiți (vezi cartea lui Spencer Johnson – Cine mi-a luat cașcavalul), nu mai creează nimic (pură execuție), trăiesc din clișee și de cele mai multe ori ajung să „stingă incendii” și să lucreze extrem de defensiv, când vin până la birou li se pare că i-au facut o concesie angajatorului, iar munca de echipă, și implicit cultura organizațională, în fapt, nu mai există.
Problema cu această atitudine este că se bazează pe o premiză eronată: toată viața de aici înainte vor avea măcar opțiunea să lucreze de acasă (sau și de acasă) păstrându-și veniturile sau chiar crescându-le (din cauză de inflație și ani petrecuți în câmpul muncii) în timp ce vor continua să prioritizeze problemele personale, strecurând job-ul în pauze, dar mai fără chef, așa.
Pare un pariu bun în ceea ce îi privește. Cine nu își dorește să muncească din ce în ce mai puțin și să câștige din ce în ce mai mult? Și nici măcar nu e vorba doar despre cât muncești, ci mai mult despre valoarea adăugată a muncii depuse.
Însă acest pariu nu cred că poate ține într-o perioadă în care industriile și meseriile se vor transforma radical. Cel puțin nu în companiile sau organizațiile serioase în care câstigurile sunt determinate de productivitatea și nivelul de competență al oamenilor. Zona privată se va redresa prima. Pentru că nu va avea de ales.
Cu siguranță modul în care ne desfășurăm profesiile va deveni mult mai flexibil. Însă aportul și competența vor fi cele plătite. Iar dacă stăm să ne gândim, în mod normal, acestea au fost cele două componente ale veniturilor competitive întotdeauna. Cei care nu vor face diferența vor părăsi barca. De ce? Pentru că din cauza acestei boli nu vor mai ști să reacționeze la adevăratele provocări ale activității lor pierzându-și capacitatea de a face performanță profesională. Și odată ce vor rămâne captivi paradigmei vechi, fără să înțeleagă ce s-a întâmplat, se vor întreba „Cine mi-a luat cașcavalul?” fără să-și dea seama că ei înșiși sunt cauza pierderii locului din barcă.
Se va întâmpla însă mai târziu la organizațiile bugetare unde lipsa nesancționată de strategie, de performanță, competență și responsabilitate a șefilor vremelnici va face ca boala să dăinuiască mai mult. Avantaj din nou angajații. Însă organizațiile se vor îmbolnăvi definitiv. Dezavantaj din nou cetățenii, contribuabilii și noile generații care vor avea o situație dezastruoasă de remediat.
Există soluție și în acest caz: digitalizare și înlocuirea personalului navigant cu oameni care au învățat ceva din pandemie. Este un moment extrem de critic anul 2022 în a înțelege că e doar o iluzie că tu te faci că muncești (și poate chiar crezi că muncești) și meriți toți banii de pe vremea când chiar munceai. Bineînțeles, acest lucru era la fel de valabil și înaintea pandemiei. Însă acum vom avea mult mai puțin spațiu pentru erori de navigare. Cine nu e pregătit să facă față revoluției care se află în desfășurare va rămâne fără barcă.
Așadar anul acesta trebuie să învățăm să navigăm și să devenim buni navigatori. Să ne uităm la valuri, la strategia afacerii noastre și la personalul cu care vrem să revenim pe mare după ce oceanul își va fi revenit la legănatul lui normal.
Atunci se va adeveri din nou ce spunea Warren Buffet (parafrazez cu vorbele mele): doar după ce trece valul vom vedea cine a rămas gol.