Verificarea evaluării în cadrul operațiunii de audit financiar

Initial am vrut sa intitulez articolul „Verificarea evaluarii de catre auditorii financiar” dar mi-am dat seama ca formularea nu este 100% corecta, avand in vedere ca, chiar daca este o actiune intalnita in cadrul procesului de audit, atunci cand a fost necesara (re)evaluarea activelor, actiunea propriu-zisa trebuie efectuata tot de catre un evaluator autorizat care suplimentar trebuie sa detina si specializarea de Verificarea Evaluarii (VE). Ca acest evaluator este chiar auditorul, sau un coleg din firma din audit, sau chiar un evaluator extern, situatiile pot fi diferite de la caz la caz. Cele mai intalnite sunt primele doua, desi nici a treia nu este de neglijat.

Afirmatia de mai sus, referitoare la obligativitatea ca evaluatorii care verifica sa detina specializarea VE, deriva din standardul de evaluare SEV 400 care prevede la Art. 2 ca: „Verificările evaluărilor pot fi realizate numai de către evaluatori autorizaţi persoane fizice care deţin specializarea Verificarea evaluării (VE), dovedită cu parafa de verificator, conform legislaţiei aplicabile în România, pe care îi vom numi în continuare Verificatori sau de către evaluatori autorizaţi persoane juridice care semnează certificarea din raportul de verificare împreună cu evaluatorii persoane fizice care deţin specializarea VE şi care au participat la elaborarea acestuia”.

O alta afirmatie de mai sus se refera la verificarea evaluarii „cand a fost necesara realizarea (re)evaluarii activelor”, facand trimitere la periodicitatea cu care se realizeaza aceste rapoarte de evaluare numite si evaluari pentru raportare financiara. Si de aici deriva o intrebare frecventa: evaluarea se realizeaza anual sau o data la 3 ani sau nu exista o specificatie certa in acest sens?

Pana la modificarea Codului Fiscal incepand cu anul 2016 impozitul pe cladirile aflate in proprietatea persoanelor juridice se calcula pe baza valorii de inventar inregistrata in situatiile financiare, iar daca aceasta valoare nu era actualizata din trei in trei ani, cota de impozitare putea creste pana la mai bine de 10 ori. Din acest motiv, majoritatea companiilor care detineau in patrimoniu cladiri si-au realizat cate un raport de evaluare odata la trei ani. Trebuiau respectate atunci reguli contabile, ca obligativitatea evaluarii unei intregi clase de active, iar valoarea impozabila respectiv valoarea de inventar nu rezulta direct din rapoartele de evaluare, nefiind intotdeauna echivalentul valorii juste respectiv a valorii ramase contabile. Depindea de modul de inregistrare in situatiile financiare decis de catre managementul companiei.

Dupa anul 2016 s-au schimbat regulile si valorile impozabile ale cladirilor au fost „decuplate” de valorile contabile. Aceasta formulare ii apartine domnului Filip Stoica, auditor financiar si evaluator autorizat, si reflecta fidel operatiunea ce a avut loc odata cu implementarea noilor reguli legate de impozitele pe cladiri. Regula cu modificarea cotei de impozitare la 3 ani, daca valoarea impozabila nu a fost modificata a ramas valabila, cu mentiunea ca nicio valoare fiscala nu se inregistreaza in situatiile financiare. Acelasi cod fiscal cu noile lui reguli a reprezentat si o provocare pentru autoritati, contabili, auditori si nu in ultimul rand pentru evaluatori in a intelege diferentele de abordare intre noul sistem si evaluarea realizata anterior, care avea ca scop inregistrarea in situatiile financiare. De exemplu o principala diferenta consta in faptul ca la evaluarea pentru impozitare nu se mai tine seama de deprecierea economica a cladirilor, actiune obligatorie prin testul de depreciere in cadrul evaluarii pentru raportare financiara.

In aceasta situatie legata de noile reguli, frecventa cu care se realizeaza evaluarile pentru raportare financiara, care sunt supuse verificarii in cadrul operatiunii de audit financiar, depinde de decizia companiei si nu de putine ori a auditorului.

Aici avem un prim punct de legatura important intre profesia de evaluare si cea de audit financiar, in conditiile in care deciziile auditorilor de a „testa” nivelul de justete a valorii imobilizarilor, influenteaza piata evaluarii.

Atunci cand aceste rapoarte de evaluare sunt realizate, foarte probabil sunt supuse unui proces de verificare in urma caruia auditorul cauta confortul necesar in a sustine fara rezerve valorile juste ale activelor evaluate.

Acest proces de verificare este unul specific si voi prezenta in cele ce urmeaza opinia mea in 10 puncte, din perspectiva evaluatorului verificat si asteptarile acestuia.

Astfel:

  1. Operatiunea de verificare este una benefica atata vreme cat este facuta profesionist.
  2. Verificarea trebuie realizata de catre un evaluator care pe langa ca trebuie sa detina specializarea VE, trebuie sa fie credibil, si sa isi impuna punctul de vedere prin argumente profesionale si nu prin „forta” conferita de pozitia auditorului care finalmente va decide ce opinie de audit va emite si daca este cu rezerve sau nu in ceea ce priveste valorile evaluate ale activelor.
  3. De multe ori activitatea de verificare se realizeaza prin intermediul auditorului financiar si cu informarea clientului (cc) pentru ca procesul sa fie supus unui nivel ridicat de transparenta. Altfel spus intrebarile adresate prin email evaluatorului precum si raspunsurile acestuia sunt primite in acelasi timp de toate partile implicate. Uneori aceste intrebari au un ridicat caracter teoretic, cum ar fi explicarea unor formule, situatie care nu este cea mai placuta pentru evaluatori. Operatiunea de verificare ar trebui sa se mentina la nivelul verificarii raportului de evaluare si nu al evaluatorului, dar uneori aceasta „granita” este dificil de identificat.
  4. Cu cat discutia privind aspectele tehnice ale evaluarii se poarta intre evaluatorii din cele doua parti cu atat poate fi finalizata mai repede mai ales daca argumentele si neconformitatile identificate de catre cei care verifica nu sunt de natura „opinia mea contra opiniei tale”. Altfel spus este dificil de inteles pentru un evaluator o afirmatie a verificatorului, de genul: daca eu as fi facut evaluarea as fi luat in calcul o rata de capitalizare de 8,5% nu de 8%. Doar acest argument nu este demn de o verificare profesionista avand in vedere ca pe de o parte intervine peste judecata evaluatorului si pe de alta parte are si efectul de a micsora valorile activelor (fiind o rata de capitalizare mai mare) ceea ce pare a fi in interesul prudentei auditorului.
  5. Sunt si situatii in care auditorii transmit clientului ca in urma verificarii ei considera ca valorile ar trebui sa fie urmatoarele (transmitand o fisa de calcul cu valorile estimate intern). Este dupa parerea mea cea mai neetica interventie posibila mai ales cand aceste valori sunt propuse de catre evaluatorii angajati ai auditorului. Pot intelege ca au identificat neconformitati si ca ele trebuie inlaturate, dar daca se ajunge la estimari de valori, atunci mai bine sa realizeze evaluatorii auditorului raportul de evaluare si sa il verifice evaluatorul ales de client. Daca este de acord cu valorile si le asuma si toate partile sunt in pozitia de „win”. desigur ca este utopica aceasta propunere dar in aceste situatii o vad functionala.
  6. Standardul de evaluare SEV 400 prevede la art 23, in sensul celor exprimate la punctul anterior ca: În cazul în care obiectivul verificării include şi exprimarea concluziei asupra valorii bunului evaluat în cadrul raportului supus verificării, verificatorul trebuie să analizeze care va fi utilizarea rezultatelor verificării şi dacă aceasta respectă cerinţele de independenţă a serviciilor. Astfel, în cazul în care verificarea este realizată în scopul auditării situaţiilor financiare, iar concluzia asupra valorii bunului nu este destinată uzului intern al auditorului, verificatorul trebuie să fie independent faţă de auditor. Articolul sustine cele prezentate anterior. Daca opinia privind valoarea este exprimata astfel incat sa ajunga la evaluator si la client, aceasta trebuie sa fie realizata de catre un evaluator independent de auditor si care isi asuma valorile exprimate fara a urmari ca acestea sa influenteze opinia de audit.
  7. De regula, operatiunea de verificare se realizeaza dupa finalizarea raportului de evaluare, sau dupa transmiterea raportului draft si necesita timp care nu a putut fi estimat la semnarea contractului cu clientul, si care pentru evaluator este un timp nefacturat. Am intalnit auditori care au recomandat sa facturam clientului acest timp. Este corect teoretic dar practic am intalnit putin clienti dispusi sa plateasca suplimentar, pentru ca munca pentru care au platit nu a fost calitativ corespunzatoare. Pentru ca asa se percepe dialogul dintre evaluator si auditor atunci cand acesta se prelungeste si se finalizeaza cu modificari de valori.
  8. Nu este exlcus sa existe si rapoarte de evaluare care contin neconformitati care au influentat rezultatul evaluarii si mentinerea acestora reprezinta un dezavantaj atata pentru client cat si pentru evaluator. In aceste situatii trebuie gasita calea prin care evaluatorul sa indrepte neconformitatile inainte ca raportul de evaluare sa produca efecte. O solutie posibila este ca ultima transa de plata a onorariului evaluatorului sa fie conditionata de acceptarea raportului de evaluare de catre client printr-un mecanism de verificare (chiar derulat corespunzator de auditor) care sa respecte toate regulile verificarii. Atat cele scrise cat si cele nescrise.
  9. Rolul operatiunii de verificare este de a da un confort suplimentar atat clientului cat si utilizatorilor desemnati (in cazul nostru auditorii financiari). Aceasta operatiune necesita insa pe langa profesionalism, si mult tact. Nivelul de intelegere al verificatorului trebuie sa fie unul profund atat al evaluarii cat si al rolului verificarii si al modului de comunicare. Altfel, este extrem de simplu sa gasesti pricini si sa afisezi o pozitie de superioritate conjuncturala. O operatiune de verificare adecvata si eficienta, in spiritul a ceea ce inseamna verificarea evaluarii, este atunci cand evaluatorul este convins prin atitudine si argumente de lucrurile care trebuie ajustate in raport si o face fara a i se impune acest lucru.
  10. Nu in ultimul rand, toate eventualele discutii intre evaluatori si auditori pot fi inlaturate daca evaluatorii care isi asuma contracte privind evaluarea pentru raportare financiara sunt pregatiti pentru acest domeniu, discuta cu auditorul financiar inainte de demararea actiunii de evaluare si isi expune modalitatile de abordare a evaluarii si preia eventualele sugestii de la evaluatorii auditoruli si nu in ultimul rand accepta in contractele de prestari servicii cu clientul clauze care sa dea confort atat clientului ca va primi un raport de evaluare agreat de utilizatorii desemnati dar si clauze care sa permita o tarifare suplimentara daca din motive obiective procesul de verificare necesita un timp suplimentar peste un interval standard stabilit de la bun inceput.

In concluzie, verificarea evaluarii in contextul operatiunii de audit financiar a intrat intr-o era noua, in care necesitatea evaluarii nu mai rezulta dintr-o lege ci din realitatea practica a situatiei bilantiere a clientului. Relatia dintre auditor si evaluator poate si trebuie sa fie una de sprijin reciproc fiecare asigurandu-si si pastrandu-si nivelul de profesionalism si responsabilitate, asupra a ceea ce face.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *