Suntem într-o perioadă în care se vorbește mult despre schimbare, modernizare si promisiuni de mai bine. Drumul până la o minimă normalitate pare extrem de lung precum vedem în alte țări. Nu pare că îl vom parcurge într-o perioadă rezonabilă de timp. Sau măcar să vedem începute schimbări.
Zilele trecute așteptam zborul Tarom spre casă din străinătate. Ecranele aeroportului anunță anularea cursei. Tarom însă nu trimisese nicio notificare clienților săi. Nici sms, nici email. Niciun cuvânt. Zero responsabilitate asumată. Zero interes pentru problemele create clienților săi. Nicio tresărire pentru zecile de oameni cărora tocmai le-au dat viața peste cap. Sau dacă au existat tresăriri la unii funcționari, ele nu s-au materializat în soluții pentru clienți.
Asumarea reponsabilității instituționale
Sistemul actual:
- Apare o problemă
- Nimeni nu își asumă responsabilitatea
- Nimeni nu comunică oamenilor situația
- Nimeni nu e îngrijorat de consecințe
- Nimeni nu rezolvă problema
Și aici voiam să ajung de fapt: nu contează cine este țapul ispășitor ci faptul că nu există o preocupare instituțională ca statul să se comporte prin toți exponenții lui într-un mod diligent și asumat. Nu să caute vinovați, ci să ia toate măsurile pentru a evita disfuncționalitățile. Iar dacă acestea apar, să știe să comunice soluțiile de remediere.
Asumarea reponsabilității instituționale
Sistemul actual:
- La nevoie se scoate un țap ispășitor
- Neinteresați de identificare/remediere/prevenție
- Problemele rămân nerezolvate
La noi boala este însă mult mai adâncă pentru că „statul” nu este solidar cu oamenii care lucrează pentru el. Și dacă apare orice disfuncțiune, în loc să existe fireasca asumare instituțională a responsabilității, el se îndreaptă împotriva propriilor oameni. Pe cale de consecință aceștia nu își mai asumă decizii pe care ar putea să le ia Instituția, bineînțeles în folosul oamenilor care apelează la ea. Și asta pentru că nu îi apără nimeni de eventualele disfuncții, unele inerente, și ajung să dea socoteală „pe persoană fizică”. De aici dezintegrarea. Fiecare pentru el. Decât să fac ceva ce poate fi greșit mai bine nu fac.
Asumarea reponsabilității instituționale
Sistemul este stricat:
- Lipsa solidarității instituționale cu angajații săi
- Lipsa asumării responsabilității la nivel de instituție
- Întoarcerea vinei împotriva propriilor oameni
=> oamenii NU își mai asumă decizii de niciun fel
=> dezintegrarea organizației
=> fiecare pentru sine
Dacă instituțiile nu construiesc un sistem bazat pe responsabilitate instituțională și competențe reale puse în slujba cetățenilor vom continua să repetăm același scenariu tragic la nesfârșit. Funcționarii se acoperă cu maldăre de dosare, nimeni nu ia nicio decizie, nu se face nicio schimbare, toată lumea își protejează cum poate funcțiile obținute și fiecare evită să-și pună semnătura pe orice fel de document, bun sau rău.
Asumarea reponsabilității instituționale
Realitatea curentă:
- Funcționarii se acoperă cu maculatură
- Nimeni nu ia decizii
- Nimeni nu schimbă nimic
- Toată lumea își protejează funcții
- Fiecare evită să fie țapul ispășitor
La polul opus sunt situații în care reprezentanți ai statului nu răspund pentru coinsecințe. Luăm exemplul deschiderii unor proceduri precum concordatul preventiv. În loc să ia decizia în 48 de ore așa cum spune Legea, unii judecători o iau în 7 sau 10 zile. Acele zile pot face diferența dintre redresarea unei companii și pierderea totală pentru debitori și creditorii lor. Înțelege judecătorul impactul? Îi pasă? Știe ce tsunami s-a declanșat odată cu anunțul public al depunerii cererii de către debitori în tot ecosistemul companiei respective. Răspunde cineva pentru asta? Sau… așa a fost să fie?
Asumarea reponsabilității instituționale
Exemplul concordatului preventiv:
- Decizie în 48 ore vs. 7-10 zile
= diferența dintre redresare comercială
vs. pierdere totală (debitori + creditori) - Întreg ecosistemul este afectat
= bănci, alți finanțatori, furnizori, clienți, salariați etc. - Înțelege judecătorul impactul? Îi pasă?
Responsabilitatea instituțională nu ar trebui să rămână doar o sintagmă ofilită dacă i-am înțelege cu adevărat efectul în societate. Iar statul să devină unul care își apără toți cetățenii, nu unul care se poziționează de fapt împotriva tuturor, inclusiv împotriva angajaților săi. Grea ecuație, dar obligatoriu de rezolvat. Ne oprim aici pentru astăzi. În ediția viitoare revenim cu noi teme veridice. Până atunci, ținem legătura pe pagina Adrian Vascu de pe Facebook, Youtube și în aplicațiile mobile din Google Play și Apple Store. Vă doresc multă sănătate!
—
Recente:
- Revizuirea procedurii de expropriere
- Impozitarea clădirilor în 2024
- Promisiunea digitalizării fiscale
—
Despre Educație:
- Educația viitorului
- Educația – marele egalizator de oportunități
- Planificarea inovației din viitor
- Învățăm să învățăm mereu
- Despre o altfel de educație
—
Provocările prezentului:
- Despre a fi autentic
- Antrenamentul perseverenței
- Pericolul recompenselor imediate
- Echilibrul meritocrației
- Puțin bine nu e bun. Meritocrația la Stat
- Ecuația meritocrației
- Cum ne pierdem sau câștigăm viitorul
- Mediu neprietenos antreprenorilor
—
Leadership:
- Omul – ființă socială
- Cea mai bună utilizare a oamenilor
- Majoritatea tăcută
- Împăratul este gol
- Salvarea este în unitate
- Unii și alții. În gardă sau în gard.
- Omul (ne)potrivit la locul (ne)potrivit
- Gândirea tribală
- Puterea consensului
- Comparația. Invidie sau Inspirație
- Echilibrul si dezechilibrul
- Clepsidra vieților noastre
Partajează asta:
- Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide în fereastră nouă)
- Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide în fereastră nouă)
- Mai mult
Apreciază:
Încarc…This entry was posted in În Media, Veridice. Bookmark the permalink.