Cu cât trendul este mai puternic înspre a înțelege că oamenii trebuie tratați cu respect, indiferent de poziția lor în organizație, cu atât comportamentul rigid și discreționar al unui anumit tip de leadership iese mai tare în evidență.
Mă refer la acel tip de conducere care are rezultate profesionale de necontestat dar care nu a acordat importanță modului în care tratează oamenii.
Să luăm exemplul unui om care a făcut lucruri bune de-a lungul timpului în organizație. La un moment dat greșește sau face ceva ce nu e pe placul liderului. Cel din urmă descarcă fulgere și tunete instant fără să țină seama de istoricul pozitiv al celui vizat. Și totul în numele profitului sau al unor rezultate mai bune.
Cel care a primit descărcarea de nervi se întoarce acasă cu o problemă în plus. Pe lângă povara greșelii profesionale, planurile de remediere și nevoia de reabilitare a reputației, poartă cu el și sentimentul că nu contează ca om… Altcineva e stăpân, nu doar al muncii sale, dar și al sufletului și demnității personale.
Acest tip de comportament dă o satisfacție liderului pe termen scurt (o nevoie generată de orgoliu), dar lasă o rană adâncă în om.
Satisfacția trece. Rana rămâne.
Consecința? Oamenii care au găsit alternativă au plecat. Cei fără opțiuni au rămas captivi circumstanțelor toxice. Până când? Până la prima oportunitate.
Astfel organizația rămâne cu oameni nemulțumiți și fără chef de viață care adoptă minima rezistență (minim efort pentru salariul lunar).
Iar bazinul oamenilor disponibili este din ce în ce mai sec.
Liderii trebuie să înțeleagă că mai ales in aceasta perioada, oamenii nu sunt o resursă inepuizabilă iar înlocuirea lor cu roboți nu este atât de facilă.
Atmosfera toxică va atrage oameni noi, cu salarii foarte mari, diferite de multe ori față de cele existente, pe posturi similare, situație care va genera noi frustrări și conflicte.
Deși poate lucrurile merg înainte pentru că liderul e „puternic”… oastea din spatele acestuia este dezbinată, demotivată și mai rămâne acolo doar pentru că nu are opțiuni. Nu încă. Dar o astfel de organizație nu înțelege misiunea pe care o are și pentru care lucrează. Oastea este consumată integral de lupta internă pentru supraviețuire.
Pentru cine vrea să vadă – efectele acestei politici sunt vizibile. Activitatea se derulează din criză în criză. Conflictele mocnesc la fiecare pas. Nici vorbă de stabilitate. Pentru că stabilitatea este posibilă doar într-o atmosferă de lucru care asigură oamenilor o stare de bucurie, nu acolo unde fiecare zi începe cu încleștatul dinților și înghițitul în sec.
Atitudinea toxică generează un cerc vicios, un perpetuum mobile care trage organizația în jos din interior. Reacțiile imprevizibile ale liderului conduc la: demoralizare, frică, incertitudine, neîncredere, fiecare e pe cont propriu și se salvează cine poate.
La un moment dat, când vârsta sau alte evenimente (pierdere, boală șamd) ii vor schimba radical și profund gândirea, liderul va constata că alte lucruri vor deveni mai importante in viata, decat profitul cu orice pret.
Cred că a sosit momentul că acest tip de leadership să se schimbe constientizand impactul pe care il are asupra oamenilor. Altfel, liderul va merge înainte, fără oamenii vechi, fără oamenii din prezent și cu niște oameni din viitor. Dar din ce în ce mai singur.
